Ieri a fost vineri. Ştiţi voi, ziua aceea de maximă fericire pentru ca s-a mai terminat o săptămână de chin, sau, ca să fim mai optimişti, o săptămână nu atât de plăcută ca cele din vacanţă. Pentru un oarecare motiv neînţeles, mereu am impresia ca vineri este luni, dar acest lucru se schimbă când părăsesc liceul si intru in starea de "TGIF", într-un final.
Aseară, dupa o ieşire cu prietenii, mi-am reluat drumul obişnuit spre casă. Constă în câteva staţii de metrou, care, de obicei, sunt o bucurie pentru plăcerea mea de a observa oamenii, şi mult mers pe jos, care reprezintă pretty much plimbarea mea de seară. (Da, combinăm engleza cu româna pentru ca e fun.)
Drumul parcurs pe bulevard este o încântare pentru eul meu interior: am şansa sa respir aerul serii cu tentă de iarnă, să ascult muzică in căşti, să îmi pun ordine in gânduri, să mă gândesc la băiatul ăla drăguţ care mi-a zâmbit la liceu sau pur si simplu să observ persoanele care trec pe lângă mine. Ieri, mergând liniştită, trec pe lângă o grădină în mijlocul căreia se afla un copac. Mă uit mai bine si mă surprinde să văd o persoană (fată, băiat, cine îşi mai dădea seama în beznă) îmbrăţişând copacul, cu mâinile cuprinzându-l cât de mult putea. M-am oprit să ma uit şi în momentul acela fericirea mea atinsese cote maxime. Am reluat pasul, zâmbind şi simţindu-mă recunoscătoare ca există natura şi că încă mai există persoane care o preţuiesc. Apoi am mai văzut ceva, şi anume că luminiţele de pe stradă erau aprinse. Copacii goliţi de frunze erau acum îmbrăcaţi de strălucirea luminiţelor care vesteau Crăciunul.
M-am luminat şi eu, odată cu ele, şi mi-am continuat drumul spre casă într-o stare de feerie.
- ™
(Da, am o semnătură nouă, sper că va place)
No comments:
Post a Comment